Suntem doua lumini care uneori palpaie

      Nu vreau sa-i dau un nume. Dar sigur este ceva. Pana si cand inchidem ochii este acolo, pentru ca noi nu ne vom inchide sufletul niciodata. Suntem doua lumini care uneori palpaie. doua lumini ranite de un intuneric. Doua lumini a caror forma este data de iubire.

   Multe lumini se intalnesc, dar doar atat... Se intalnesc. o zi, o luna, un an... Dar oare noi stam? Noi stam in acest loc in care ne-am intalnit? Vom ramane mereu aici? Este un desert. Un desert al nostru. O proiectie a sufletelor impletite pe dorinte. Noi suntem cei ce dam forma si contur interiorului. Suntem goi.

   Ne privim si tacem. Uitandu-ne in jur, observam ca nu este nimeni si nimic altcineva, suntem doua lumini inchise in propriile lumi care s-au imbinat. Doua suflete care vor sa scape din ceva ce nu inteleg. Uneori sa ai nu este indeajuns. Trebuie sa intelegi, sa folosesti, sa profiti. Universuri interioare cladite pe dorinte si zidite cu vise, universuri interioare a caror flacara este data de iubire.

   Nu poti sa scapi din ceva ce te defineste, din ceva ce esti; nu poti scapa de tine. Multe suflete ratacite ajung pe taramul nostru, insetate de iubire se prabusesc intr-un desert plin cu viata. Viata a noastra. Noi insa suntem preocupati cu privitul, cu privitul si admiratul, ajutam, dar doar atat. Nu putem sa aratam decat calea sufletelor ce uscate de dezamagiri si regrete s-au pierdut in cautarea iubirii, in cautarea vietii.

   Doua lumi s-au imbinat, se afla abia la inceput, au dat forma completa la ceea ce ei viseaza, dar sunt prea orbi sa vada ca au deja. Suntem doua suflete ranite, gaurite de intunericul ce l-am lasat sa patrunda in noi, ne bandajam usor, ne sarutam si ne continuam sa ne privim.

   Desertul nostru nu este gol si vast, desertul nostru este plin cu noi, un orizont de privit, un prezent de cladit si un trecut ars.